Vechiul Testament cuprinde o
perioada de aprox. 4000 de ani si nu face nici o referire la iad. Credinciosii de
atunci credeau in general ca moartea insemna sfarsitul vietii, astfel ei descriu
moartea ca o stare de odihna, inactivitate. Noul Testament cuprinde o perioada
de mai putin de 100 de ani iar referirile la iad sunt … multe.
Inca de la inceputurile
crestinismului mai marii biserici au modificat cum au dorit textele biblice adaugand
la ele printre altele si niste povesti de groaza din care sa rezulte ca dumnezeu
ii chinuie pe pacatosi dupa ce mor. Doctrina iadului de foc si a chinului vesnic
nu este biblica, ea fiind introdusa mai tarziu in paginile Bibliei (593 e.n.).
Ce spun istorici si filozofii din antichitate despre iad:
Platon (filozof 428 i.e.n. – 348
i.e.n) este extrem de inconsistent, uneori adoptand in discursurile sale ,,basmele
poetice ale iadului’’, iar alteori le respinge ca da vederi prea inspaimantatoare
lumii invizibile. Uneori, el le sustine, pe motiv social, ca acestea sunt
necesare pentru a restrange oameni rai de la rautate si criminalitate, si apoi
din nou el protesteaza impotriva lor pe motive politice, ca infrica cetatenii, si
ii face lasi pe soldati, care, crezand aceste lucruri, se tem de moarte, si,
prin urmare, nu lupta bine. Dar toate acestea arata ca nu le considera adevaruri
ci doar fictiuni, convenabile, in unele cazuri, dar dificil de gestionat in
altele.
Timaeus Locrus (filozof 420
i.e.n. – 354 i.e.n.) atesta ca doctrina recompensei si pedepsei dupa moarte
este necesara pentru societate si continua dupa cum urmeaza: ,,Pentru ca dupa
cum uneori vindecam corpul cu remedii nesanatoase, cand cele mai sanatoase nu
produc nici un efect, asa am restrange acele minti cu relatii false, pe cei
care nu vor fi convinsi de adevar. Exista o necesitate, prin urmare, de
insuflare a spaimei acestor chinuri straine: cum ca sufletul isi schimba locuinta
aceasta si ca lasul este impins rusinos in trupul unei femei, criminalul este incarcerat
in forma de fiara salbatica, cel vanituos si nestatornic este schimbat in pasari
si lenesii si nestiutorii in pesti.’’
Aristotel (filozof 384 i.e.n.
– 322 i.e.n.) scria: ,,Acesta a fost
pronuntata in forma mitica de la cele mai vechi timpuri pana la posteritate, ca
exista zei, si ca divinul compune toata natura. Acestea au fost adaugate, dupa
stilul mitic, cu scopul de a convinge multimea, precum si pentru interesele legilor,
si avantajul statului.’’
Polybius (istoric si om politic 201 i.e.n.
- 120 i.e.n.) spune: ,,Din moment ce multimea este mereu schimbatoare, plin de
dorinte nelegiuite, pasiuni irationale si violenta, nu exista nici o alta cale
de a le mentine in ordine, decat teama si teroarea lumii invizibile, pentru
care relatare mi se pare ca stramosii nostri au actionat judicios, cand au
nascocit sa aduca in credinta populara aceste notiuni ale zeilor, si a zonelor
infernale.’’
Cicero (istoric 106 i.e.n – 43
i.e.n.)scrie despre ele ca "absurditati stupide si basme’’ (ineptiis ac
fabulis).
Titus Livius (istoric 59
i.e.n. - 17 e.n.) lauda intelepciunea lui Numa Pompilius, pentru ca el a
inventat teama de zei, ca ,,un mijloc mai eficace de guvernare a unei populatii
ignorante si barbare.’’
Strabon (geograf si istoric 63 i.e.n. - 21 e.n.) spune: ,,Multimea
este retinuta de la viciu prin pedepsele zeilor si prin aceste terori si amenintari
prin care anumite cuvinte ingrozitoare si forme monstruoase le imprima in
mintea lor frica. Pentru ca este imposibil sa guvernezi multimea de femei, si
toata gloata comuna, prin rationament filozofic, si sa le conduci la evlavie,
sfintenie si virtute. Acest lucru trebuie facut prin superstitie, sau teama de
zei, prin seminificatia basmelor si minunilor pentru ca tunetul, egida,
tridentul, tortele (ale Furiilor), dragonii, si celelalte., sunt toate basme,
cum este, de asemenea toata teologia veche. Aceste lucruri legiuitorii le
utilizeaza ca sperietori de ciori pentru a ingrozi multimea copilareasca.’’
Seneca (filozof si politician 1 e.n.
– 65 e.n.) scria: ,,Acele lucruri care fac regiunile infernale teribile, intunericul,
inchisoarea, raul de flacara de foc, scaunul de judecata, si celelalte, sunt
toate un basm, cu care poetii se amuza, si prin ei ne agita cu spaimele desarte.’’
Sextus Empiricus (doctor si
filozof 160 e.n. – 210 e.n.) le numeste ,,basmele poetice ale iadului".
Un sistem simplu de manipulare
care functioneaza si in ziua de astazi, raiul in care esti rasplatit pentru
bunatatea ta, iar iadul e locul in care esti pedepsit pentru rautate. Acesta
este unul din subiectele cele mai confuze din punct de vedere teologic din biblie.
Contrar bisericii care sustine ca iadul exista in prezent, biblia afirma ca
acest foc al iadului va fi aprins doar la sfarsitul timpului, dupa judecata
finala a lui dumnezeu si focul va fi aprins chiar pe pamant, purificandu-l de
tot ceea ce este rau.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen